În urmă cu câteva sute de ani, valea de sus a Prahovei, de la Comarnic la Predeal, era un ținut pustiu de așezări. În acea vreme, pe aceste locuri exista o potecă anevoioasă care mai târziu a purtat numele de „Drumul Domnișorilor”.

Importanța drumului va crește odată cu schimbarea scaunului domnesc de la Târgoviște la București.

La 1452, Vladislav Voievod scrie pârgărilor din Brașov că a hotărât ca drumul Prahovei să fie liber.

Mai târziu, în 1476, Vlad Țepeș se adresează județului și pârgărilor din Brașov, comunicându-le că a slobozit drumurile pe Rucăr, Prahova, Teleajen și Buzău.

Cărarea fiind îngustă, mărfurile din Brașov se transportau pe cai până la Câmpina, de unde se încărcau în care mari.

Stăpânii cailor erau numiți prahoveni, cu toate că erau locuitori din Zărnești, de lângă Brașov. Acești cărăuși erau organizați în bresle și își aveau starostele lor, ca și celelalte meserii ale vremii.

Despre drumul anevoios al Prahovei se amintește și într-un document dat de Radu cel Mare în februarie 1508, cu puțin timp înainte de moartea sa.

Despre lipsa așezărilor pe aceste locuri vorbește și actul de fundație al Mănăstirii Sinaia din 15 octombrie 1695.

La 1701, Constantin Brâncoveanu poruncește ca, pentru paza Mănăstirii Sinaia, să fie scutiți de dările către domnie 40 de oameni din Trăisteni.

Documentul sublinia totodată primejdia în care trăiau călugării acestei mănăstiri, fiind departe de orice așezare omenească.

Mai târziu, în 1717, Ion Mavrocordat reamintește conținutul actului dat de Constantin Brâncoveanu, arătând că mănăstirea se afla într-un loc de munte greu accesibil, aproape de hotarul Ardealului, unde primejdiile erau numeroase.

Documentul sublinia că în apropierea mănăstirii nu exista niciun sat care să îi poată asigura paza la vreme de nevoie.

Din aceste documente rezultă că în această parte a Prahovei nu au existat multă vreme sate cu locuitori stabili.

De aici, locuitorii s-au extins și au format celelalte așezări: Bușteni, Poiana Țapului, Azuga și Predeal.

Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, pe valea de sus a Prahovei se găseau câteva așezări stabile: Schitul Lespezi de lângă Posada, Mănăstirea Sinaia, întemeiată în 1695 de marele spătar Mihai Cantacuzino, cătunul Izvor, înființat în 1782, și Schitul Predeal, întemeiat la 20 iunie 1744.

Tot aici se afla și un han mare, numit „Slonul de Piatră”, situat pe stânga Prahovei, nu departe de Casăria din Zamora.

Acesta era unul dintre cele mai cunoscute hanuri din partea superioară a Prahovei, o clădire solidă în care călătorii se puteau adăposti în vremuri grele.

Se spune că în februarie 1788, prin pasul Predeal au intrat câteva corpuri de oaste austriacă, ocupând Schitul Predeal și Mănăstirea Sinaia.

În luptele dintre austrieci și turcii susținuți de Mavrogheni, domnul Țării Românești, turcii au incendiat hanul „Slonul de Piatră”, de la poalele Zamorei.

Acesta fusese singura locuință omenească de la Sinaia în sus înainte de 1750.

Alte hanuri au luat ființă după anul 1800: Hanul „La Ruja” din Predeal, „Puristoaca”, tot din Predeal, și hanul din Bușteni.

Bușteniul, ca așezare stabilă, nu datează decât de la începutul secolului al XIX-lea.

În harta rusească din 1835, în dreptul Bușteniului apar cătunele Drăgușeți, cu 20 de familii, Trestia și Slonul de Piatră.

Primele două cătune se află la originea orașului Bușteni, iar ultimul a dat naștere cartierului Zamora.

Primele așezări din Bușteni iau ființă pe Valea Cerbului în jurul anului 1800 și erau amplasate prin poieni, acolo unde terenul permitea.

La începutul secolului al XIX-lea, în jurul anului 1802, când se presupune că s-au stabilit primii locuitori în Bușteni, a avut loc fuga unei mari părți din populația Bucureștiului, din cauza terorii răspândite de Pasvantoglu și oamenii săi.

O altă deplasare a populației din București către Valea Prahovei a avut loc în 1821, când turcii, în urmărirea lui Ipsilanti, provocau violențe în capitală.

Locuitorii din Bușteni au avut de suferit în 1848 din partea trupelor rusești, iar în 1854 din partea ocupației austriece.

În 1846, din porunca lui Bibescu Vodă, a început construirea șoselei Câmpina–Predeal. Lucrările au fost întrerupte din cauza evenimentelor anului 1848.

Așezările de pe valea superioară a Prahovei făceau parte, din punct de vedere administrativ, din comuna Podul Neagului, care se întindea pe aproximativ 35 km, de la Comarnic până la Predeal.

În 1864, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, satele Posada și Podul Neagului, fiind mai aproape de Comarnic, au fost alipite acestei localități.

Celelalte localități, printre care și Bușteniul, au continuat să facă parte din vechea comună Podul Neagului până în anul 1884.

În 1946, Poiana Țapului a fost declarată stațiune climaterică, iar în același an Bușteniul a fost declarat oraș.

În decembrie 1950, odată cu noua împărțire administrativ-teritorială, Poiana Țapului a fost trecută în componența orașului Bușteni.

Modernizarea căilor de comunicație și dezvoltarea posibilităților de cazare au atras tot mai mulți vilegiaturiști, care au descoperit farmecul natural și calitățile terapeutice ale stațiunilor Sinaia și Bușteni.

Dezvoltarea localității, de la câteva familii în prima jumătate a secolului al XIX-lea până la orașul modern, s-a datorat și îmbunătățirii mijloacelor de transport de pe Valea Prahovei.

Lucrările căii ferate Ploiești–Predeal au început în 1876, fiind realizate inițial de o societate engleză.

Potrivit textului istoric, la 10 iunie 1879, șoseaua a fost inaugurată de firma franceză Guilla.

Pe fondul dezvoltării economice a României după dobândirea independenței de stat, în 1882, Karl și Samuel Schiel, originari din Râșnov, înființează Fabrica de Hârtie din Bușteni.

În 1893, fabrica dispunea de o moară pentru măcinarea lemnului, precum și de o fabrică de cherestea și bețe de chibrituri la Susai, înființată în 1891.

Aceasta era cunoscută și sub numele de „Ferăstrăul de la Retivoiu” și a fost mistuită de un incendiu în 1894.

După 1893, întreprinderea a fost mărită, modernizată și completată prin înființarea unei fabrici de cherestea la Azuga.

În 1904, moara de măcinat lemnul a fost transformată în fabrică de celuloză.

Mișcarea social-culturală dintre cele două războaie mondiale era foarte activă în Bușteni și se concentra în mare parte în jurul întreprinderii de hârtie.

Despre începuturile școlii din Bușteni există informații scrise de fostul director A. M. Mihăilescu, publicate în „Monografia Școlii din Bușteni”, în anul 1906.

Școala din Bușteni a fost înființată în 1866, după apariția legii învățământului rural obligatoriu.

Școala a funcționat într-o casă până în 1870, când s-a mutat într-un alt local, proprietate a comunei, în care funcționa și primăria.

Noul local al școlii, situat în fața gării, a fost construit în 1887. În această clădire a funcționat, în anii următori, și biblioteca orășenească.

Până în 1881, școala a funcționat cu două clase, iar până în 1891 cu un singur învățător.

Un bun cunoscător și admirator al plaiurilor Bușteniului a fost inginerul de poduri și șosele Nestor Urechia, care în lucrările sale științifice și literare a demonstrat un atașament deosebit față de aceste locuri.

După Primul Război Mondial, viața culturală s-a intensificat, în centrul ei rămânând școala și directorul de atunci, Vintilă Mărculescu.

Odată cu înființarea, în 1938, a Căminului Cultural din Bușteni, întreaga mișcare culturală a început să fie coordonată de această instituție.